Nocturna

Ssst, lume, șșș. Sunt eu, Ivan afurisitul.

În noaptea asta am trecut pe lângă ferestrele tale. Am mers în vârfuri de degete. Și am încercat să nu te trezesc. Am încercat să nu îți stric liniștea. Liniștea e locul somnului, iar somnul e locul tău.

Ssst, nu spune nimic. Acum e timpul nopții, acum nu se vorbește. Acum chiar și peștii vorbăreți sunt muți. Acum, în toi de noapte, ai voie doar să asculți luna. Sau să privești foșnitul frunzelor de sub picioare. Sau să pipăi întunericul. Sau să guști din aerul crud de decemvrie. Dar să nu strici liniștea, să nu strici opera atât de minunțios clădită de un început de iarnă.

Noaptea e ultimul loc unde mai poți fugi. Întunericul ți-e ultima gazdă. Când se va stinge și întunericul, atunci nu vei mai avea unde să te retragi. Somnul și liniștea te vor părăsi.

Așa că dormi, draga mea lume, dormi. Nu alunga și puținul care ți-a mai rămas.

E liniște pe lume. E noapte. Noapte bună, lume.

Gândul lui Ivan

Ziua bună, lume. Am ceva să îți zic.

Ai gândit vreodată, tu, fiu al omului, cine ești? Dacă da, atunci știu că într-un târziu te-a cuprins sau te va cuprinde tristețea singurătății. Drumețul Ivan te povățuiește: nu trebuie să ai plămânii plini de amar, pentru că tristețea ta nu există. Ea este încuiată în pântecul tinereții tale, deoarece tinerețea nu poate fi singură, singurătatea este vlaga ei.

Și râde, draga mea lume, râde. Râde precum Ivan a râs atunci când a îngropat moartea în apele sâmbetei. Râde precum apostolul Petru a râs atunci când Ivan a găsit conețul Morții. Și dansează. Dansează în călcâie goale pe jăratecul propriei treceri. Dansează precum ai fi auzit ultimul cântec de pe fața pământului. Dansează până nu te vei mai putea ogoi.

***

Sara bună, lume. Sara bună.

 

Înainte

Înainte de a muri, să nu uit să fac câteva lucruri:
1. să iert,
2. să iubesc,
3. să tac,
4. să vorbesc,
5. să râd,
6. să plâng,
7. să fug,
8. să ascult,
9. să privesc,
10. să învăț,
11. să greșesc,
12. să ajut,
13. să pierd,
14. să iubesc,
15. să găsesc,
16. să gândesc,
17. să cânt,
18. să dansez,
19. să bucur,
20. să iubesc,
21. să iubesc,
22. să trăiesc.

***

Dar, acum îmi aştept moartea.

Unde s-au pierdut stelele?

Bună sara, draga mea Lume.

De ceva timp nu am dat pe la voi. Mă întrebați de ce? Voi încerca să fiu sincer: am fost în așteptare. Știu că răspunsul ista este fugar, dar altul mai sincer nu cred că am.

Mă gândeam zilelea astea: unde a dispărut cerul cu stele? Da, înțeleg, acesta se află la locul lui, iar de nu cred, atunci pot să ies acum până afară și îl voi găsi. Da’ de unde știți lucrul ista? Când ultima dată ați ieșit noaptea afară să vedeți dacă este cerul cu stelele sale la loc sau nu mai este? Să nu vă fie cu bănat, dar eu, hoinar fiind, urmăresc noapte de noapte dacă mai sunt acolo sus, lângă inima lui Dumnezeu, toate steluțele care au fost ieri noaptea, alaltăieri noaptea și în noaptea când am apărut pe fața pământului. Poate vouă, copii ai lumilor stropite cu lumini de neon și cristale lichide nu vă mai este dor de strajnicii eterni ai nopților, dar pentru mine, bătrânul Ivan, veșnicul drumeț, ei sunt tovarășii de drum și de soartă. Ei sunt aceia care m-au dus, m-au adus, m-au culcat, m-au vegheat și m-au trezit. Ei, strajnicii nopții, au fost aproape  la căldura unui foc în miez de Codru, în nopțile lungi de iarnă, în culmile pleșuve ale munților bătrâni, în liniștile mute de toamnă și în cânturile lungi ale Crivățului năprasnic.

…

Unde îți este cerul, draga mea Lume?

Eh, bătrânețele mele. Nu îmi rămâne decât să mă bucur pentru voi, fii ai omului. Nu vă rămâne altceva decât să râdeți de mine, fiu al nimănui.

Cîndva, cînd AEIOU

cîndva
cînd pietrele înfloreau dacă le luai în palmă şi le mîngîiai
iar fiarele sălbatice se jucau cu copiii
fiindcă aveau acelaşi dumenezeu
oamenii vorbeau aceeaşi limbă
pe care acum nu o mai ştie nimeni
poate numai ivan turbinkă
oamenii aveau aceeaşi lege
legea pămîntului
pe care nu o poţi încălca
pămîntul ne iubea

cîndva oamenii vorbeau aceeaşi limbă
vorbeau puţin
fiindcă lucrurile nu aveau încă nume,
fiindcă se sărutau mai mult şi
îşi strîngeau mîina cînd se întîlneau
cîndva vocalele erau vii
şi oamenii ziceau A dacă era primăvară,
dacă se năştea un copil
dacă răsărea soarele,
ziceau I cînd se cocea grîul
dacă copiii rîdeau
dacă sufletul era plin de beţia vieţii
şi ziceau U dacă ningea,
dacă murea cineva
şi dacă era război
cîndva oamenii vorbeau prin stări de-a fi
nu de-a avea…

acum însă e timpul cînd mor adjectivele
şi odată cu ele mor stările de-a fi,
de a te întîmpla într-un fel anume
fiindcă limba ne este doar unealtă
fiindcă nu e vie,
în loc de bine vom zice +
în loc de rău vom zice –
iar stările cuprinse în AEIOU vor dispărea

cîndva oamenii vorbeau aceeaşi limbă
cîndva oamenii vorbeau prin stări de-a fi
nu de-a avea…
acum sunt numai vorbe multe
nu şi Cuvinte
poate numai ivan turbinkă
mai ţine minte
care Cuvînt a fost totuşi la început

Seara cuvintelor

Cine suntem noi? Cine am fost, cine suntem și cine vom fi într-un sfârșit?

Sau toamna e de vină, sau gărgăunii mei îmi joacă o următoare festă emoțională, dar mi-am amintit nu demult de zilele care au fost și care nu vor mai fi. Am tras iarăși pe nări aerul zilelor când eram tânăr, puternic și plin de vlagă, am resimțit tremurul amețitor al unei tinereți fierbinți și am înțeles că e greu să fii hoinar în lumea asta. E greu să nu ai unde fi acasă, e greu să nu ai unde sta serile lungi de iarnă în fața străbunului foc, e greu să nu ai un om care să îți înțeleagă ridurile cioplite de timp de pe frunte. E greu să fii hoinar în timp. E greu să fii singur. Mama dracului de vreme!…

E târziu pe lumea aceasta, sunt nopți grele de trecut, sunt friguri crunte de înfruntat, sunt aurore reci de așteptat… Dar cel mai mult aștepți cuvintele, le aștepți cu ochii larg deschiși la fel cum copiii așteaptă sosirea unui moș cu cadouri în seara de Crăciun. Aștepți. Și nu poți uita începutul, începutul vostru, începutul cuvintelor voastre, începutul uitat de toți și de nimeni, începutul care parcă nici nu a existat vreodată.

Luna lui Ivan

Care e luna lui Ivan? Corect – septembrie. De ce? Pentru că aşa a fost să fie.

***

la un mal de lume
joci aurul neştirilor pure
fugind fericirea orelor oarbe

la un vârf de munte
râzi cuvintele icoanelor arse
dansând hora puterilor calde

la un capăt de viaţă
priveşti pescarii cu ochii tineri
aşezat pe o tăcere amară

Bună sara, drumeţule.

Bună sara.

Bună sara celor care văd, bună sara celor care aud, bună sara celor care vorbesc şi celor care ascultă. Bună sara celor deştepţi şi celor proşti. Bună sara celor osteniţi şi celor odihniţi. Bună sara celor bătrâni, bună sara celor tineri. Bună sara celor care râd şi celor care plâng, celor care trăiesc şi celor care mor. Bună sara celor care fac, celor care suferă, celor care contemplează, bună sara celor care înţeleg.

Bună sara, LUME. Bună să îţi fie sara.

Am venit şi eu în lume, vorba cântecului, să mai văd ce faceţi, cum o mai duceţi, ce se mai aude pe la ‘neavoastri. Faceţi bine? Cărunţiţi puţin câte puţin? Grijile vin, grijile pleacă, treburi noi şi treburi vechi încă se mai învârtesc prin cap? Heheh, credeţi un suflet amărât că ştie ce vă întreabă… Credeţi omul care s-a încumetat să apuce de coadă veşnicia, cel care râde jidoveşte vorbele deştepte, cel care a rupt ruseşte cămaşa de pe piept în faţa vieţii, cel care a ajuns să trăiască carpatic anii fără şir.

Să vă spun şi eu ceva. Dar ce anume? Să vă spun ceea ce nu poate fi spus? Cum să spui ceea ce poate fi doar cântat într-o doină sau fumat în singurătate la un apus? Să fiu singurul care a ajuns să privească obosit povestea zvastică a vieţii? Să fiu numai eu – Ivan afurisit – cel ce vede naşteri şi morţi, naşteri şi morţi, naşteri şi morţi? Să fiu eu singurul cel care vede şerpii muşcându-se de coadă?

La naiba aşa viaţă! Chort voz’mi! M-am săturat să nu pot dormi nopţile lungi de iarnă, m-am săturat să tot întind ruguri înalte spre cer, m-am săturat să fiu pierdut între vânturile pădurilor montane, m-am săturat să fiu nisip, scrum, cenuşă… cenuşa unui om ce nu poate muri, cenuşa unui om ce nu mai poate vedea muieruştele vesele ale tavernelor, tabachiokul tare şi vodka îndulcită cu miros de garoafă. M-am săturat de nefiinţă şi de sânge rece. M-am săturat de beţiile stelare, m-am săturat de levitările albe şi de nopţi, nopţile ce nu se mai sfârşesc.

Oh, Bozhe moj, cum să scap de nefiinţe, nepoveşti, netrăiri şi nemuriri?! Cum să ajung OM? Cum să amăgesc ceea ce nu poate fi amăgit? Ştiţi, oameni buni, sunt clipe când simţi că nu mai este loc pentru tine în lumea care de curând a fost şi a ta. Şi ce faci? Corect – îţi pui cartuzul ponosit pe-o ureche, suceşti mustaţa neagră po-voenomu şi porneşti la drum. Continui drumul. Îţi continui drumul. Îţi urmezi drumul. Devii drum.

Bună sara, lume. Bună sara, oameni buni. Bună sara, drumeţilor.

Visul

***

ce faci atunci când porţile cerului
şi ale pământului sunt încuiate pentru tine
ce faci atunci când viermii timpului
te pot mânca dar nu te pot descompune
ce faci dacă mărul mâncat adineaori
nu mai este în sângele tău
ce faci dacă nu mai ai lacrimi
să îţi ude ochii uscaţi de nesomn
ce faci atunci când eşti sortit vieţii
ce nu mai are sfârşit
?

îţi culci ceafa pe ierbile verzi
picioarele le aşezi pe ţărânele negre
îţi legi degetele de rădăcinile sacre
ochii îi aşterni pe albastrul bolţilor

atunci eşti cel singur de pe munte
atunci eşti cea mai tăioasă lamă
atunci râzi cele mai deştepte vorbe
atunci eşti tu însuţi
liber
de oricare greutate

Nepoveste (La gura sobei)

Aprind în noapte focul și-l privesc
Sorb din vinul fiert să mă-ncălzesc
La gura sobei preistoric tac
Citesc povești eu la sfîrșit de veac

Mai dimineață cine s’a trezi
Întîiul va muri în zori de zi
Și rîde cel ce rîde-ntotdeauna
Din flamuri care sînt n-aleg nici una

Îl văd pe Eminescu – bea absint
Și zdrențe de cuvînt atîrnă-n gînd
Și nu mai scrie – privește împietrit:
Frumoasa adormită a murit.

Și cauți borta vîntului nebun
Și îți deseni în palme ochi cu scrum
De viață veșnică flămînd m-am dezbrăcat
Cînd pe Ivan Turbincă l-au alungat din iad

Tăcerea este aurul topit
Care se toarnă-n gura celui care a vorbit
De șapte ori măsori și ai îmbătrînit
Cel ce nu se grăbește doarme strălucind

Cartofi se coc pe jarul cel străbun
Și ceaiul aburenșe-ntr-un ceaun
În casa mea cu geamuri fumurii
Frate lup, te mai aștept să vii