Mioritic

Ziua bună, lume. Ziua bună, oameni. Ziua bună, omule.

Ce faci? Cum o mai duci? Kak dela? Bine? Hm, bine că e bine și bine că nu e rău.

Zilele astea Ivan al tău s-a oprit brusc locului, a tras adânc aer în plămânii ruginiți de vremuri și a înțeles – e toamnă. Vorba ceea – de fugi locului ori de-ți faci cruce, totuna toamna te ajunge.

Spune-mi, tu, om al trecerii veșnice, de ce toamna sângele din vene se preface din must de poame dulci în vin acru? Spune-mi, tu, Doamne, stăpânul inimii lumii, de ce vânturile alungă căldura razelor de soare de pe valurile discrete ale lacului din parcul uitat? Ce mistere poartă în sufletele lor păserile ceriului de pot lua cu ele în țările sudului lumina zilelor de vară? Ce puteri poartă în toiegele lor ciobenii munților, de coboară odată cu oile lor de pe crestele înalte și turmele de nori plini de gri?

Știi, mergând odată prin lumea asta largă și șuierând un cântec vesel sub nas, mi-am dat seama că de-ar fi să mor eu vreodată, atunci aș muri toamna. Doar toamna i s-a muia inima mătușei Moarte și a veni să mă ia și pe mine în grădina unde nu i-am dat ani întregi voie să intre sau barem, chiort voz’mi, să mă ducă în dugheana necuraților, dacă or vrea să mă primească. Că de s-a supărat odată, înseamnă că are și ea inimă pe undeva în lăuntrul ei. Dar până a veni ea, până or veni răspunsurile care nu există, până a ajunge la capăt de drum, Ivan va lăsa toamna să îi intre sub unghii până la sfârșit. Nu ai unde te ascunde. De ea nimeni nu se poate ascunde.

Anunțuri
Published in: on 01/10/2013 at 1:41 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Toate sunt la locurile lor

Spre răsărit, piramidele lăsau umbre adânci în pântecul pustiului.

Mergeai cu ochii închiși pe ațele unor necunoscuturi universale. Erai pe margine, pe linie de demarcare – între viață și moarte. Nu știai nimic altceva decât să mergi, pentru că orice pauză sau pas înapoi însemna pentru tine sfârșitul, iar sfârșitul tău însemna însumarea tuturor sfârșiturilor – sfârșiturile tuturor lucrurilor care-ți stăteau frumușel așezate în fractalii de neuroni. Nu ai avut de ales, nu ai avut de făcut altceva decât să taci și să te revolți adânc în mințile tale de carton înmuiat. Înțelegeai cu mintea amară că timpul Marelui Zenit s-a dus, Marea Lumină s-a dus, iar odată cu plecarea ei au venit umbrele – tot mai lungi și mai negre. Regretele au împânzit ochii tăi pentru că știai despre marea ta pierdere – pierderea zenitului care te va ridica peste tine. Atunci, la apus de secole și vreme, ai început să vezi cum zidurile vechilor temple se prefac în ruine, iar cei mici devin mari. Hohote sfinte se revărsau din icoanele pline de fumurile timpurilor, te simțeai înghițit de nimicuri.

Ți-ai dat seama – ești Ultimul Om, omul din apus. Ah, dar ai crezut că Ultimul Om va fi născut din zenit, că te vei muri atunci când te vei ridica deasupra-ți. Uită! Așa cum ai făcut-o până acum. Nu ai avut ochi să vezi zenitul. Nu ai avut inimă să-ți vezi zenitul. Acum nu ai altceva de făcut decât să stai cuminte și să urmărești apusu-ți.

Simți? Noaptea ne-a cuprins.

Published in: on 03/09/2013 at 12:50 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

A fi

știind că ești prins mimând
nu faci altceva decât să râzi
simțind că astfel vei muia oasele
coliviilor de aur în care putrezești
de ceva milenii încoace
ești slab prefăcându-te puternic
și puternic prefăcându-te slab
atunci când mâinile-ți stau legate
la spate în cămașa albă ca varul
în care te simți mai liber
decât oricând până acum
știi că nu vei putea evada din propriu
și că paserile cerului nu îți vor aduce
grăunțele cunoașterilor în ciocuri
iar coasta ta radioactiv de albastră
se va rupe sub greutatea proprie
nu îți vei lăsa penetrată mintea
de vorbele stareților bărboși
pentru a nu uita jocul copiilor tăcuți
din primăvara ultimului om
îngâni sub nas melodia geniului tău
iubind tot din juru-ți
cu un devotament robesc
ești plus sau minus
da sau nu
ești

Published in: on 04/08/2013 at 7:00 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Хорошего времени суток

Ziua bună, om al umbrelor întinse.

Știi, am observat că luminile lumilor de astăzi lasă umbre tot mai vagi, tot mai cețoase și multiple. Un cineva mustăcios greșea gândind că viitorul va fi luminat de Soare. Sau de Lună. Tot el, sociopatul, nici nu își putea închipui că într-o bună zi va deveni erou de pus pe postamente în centre de orașe și piețe. Într-un cuvânt – cine ar fi crezut că roadele nihilismului european vor fi atât de dulcege? Ba mai mult decât atât, ciort poberi, atât de senine?

41 de minute ca zeci de secole.

Cât de tare ar fi rămas decepționat Făt-Frumos văzând intervențiile chirurgicale.

Lipsa umbrelor nu înseamnă doar miez de zi sau noapte.

Хорошего времени суток, dragii mei oameni, pentru că nu știu altă formulare de salut mai precisă, adecvată și care să reflecte mai bine realitatea obiectivă.

Published in: on 21/06/2013 at 11:52 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Doina

Atunci când ți-e greu pe suflet, trebuie să cânți. Iar mai ales atunci când ți-e ușor.

Șuieră sub nas melodia ta, melodia care te face una cu tot ce este împrejurul tău și mergi înainte. Împăcat. Zâmbește lumii prin cântecul tău. Râde-i lui Dumnezeu cântându-i cu fața ridicată spre cer. Și vezi-l râzându-ți înapoi prin fața unui copil. Cântă, draga mea lume, cântă-ți seminția, bucuriile, desfătările, nebuniile. Cântă-ți frica și dezamăgirile, amarurile, zilele și nopțile. Cântă-ți viața și moartea, răul și binele, cântă-ți existența. Și nu vei mai fi singură în pornirile și facerile tale. Vei fi alături de Dumnezeu, alături de moment.

Viața asta îi scurtă și plină de nevoi și griji. Nu reușești să fii născut, că deja trebuie să te duci pe lumea cealaltă, alături de Bojîka. Nu-i așa, dragul meu om, că fiind între aceste două puncte parcă te apucă frica și tristețea, ca de la un fel de dorință ce este mereu aproape și nu poate fi împlinită până la urmă? Ivan a trecut prin asta. Ivan îți zice: omule, mergi cu mine în cîrciumă să dăm peste cap niște vodki și în fum de tabaciok, cu muieruște pe brațe, să începem a slobozi sufletul nostru prin cântul nostru. Să urlăm cântece până se vor rupe cămășile pe noi. Să bem vinul din paharele ceriului nalt și stelat până vom răguși. Să cântăm în cor ceea ce ne facem să fim noi, ceea ce ne este comun.

Iar dacă ești în liniștea singurătății, la capăt de pământ, lume și credință, la marginea prăpastiilor lunecoase ale nostalgiilor, atunci ia de îți fă un rug în miez de noapte, la mijloc de pădure, în inimă de iarnă, sub cerul senin și plin cu stele. Aprinde focul și ridică-i limbile cât mai sus. Apoi așează-te lângă el și simte cum frigul și căldura se întâlnesc în tine. Închide ochii. Trage în plămâni gerul curat ca gheața și ascultă. Ascultă cântarea lumii cu ecouri prelungi de liniști universale, simfoniile mersurilor rotunde ale sferelor și corul subtil al chiților celești. Pleoapele tale se vor transforma în ecrane ale zborurilor cosmice, ale edenurilor pierdute printre miriadele de stele și lumi. Și ușor, împreună cu întreaga ta lume și existență începe a cânta. Cântarea ta va arde împreună cu aerul în rugul tău și se va ridica adânc în sus, în zbor spre toate colțurile și tainele lumii. Vei fi parte care simte, parte care simte prin cânt.

Iar la sfârșitul cântului tău, la sfârșitul fiecărui cânt, pe lume va răsări soarele. Iar chipul tău se va umple cu lumină.

Doină, scumpă doină,
Doina mea de dor,
Cu tine mă nasc,
Cu tine eu mor.

Published in: on 20/03/2013 at 2:42 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Confesie: A-om

Sara bună, dragii, scumpii, oamenii mei.

Trebuie să vă fac o confesie azi seara. E o seară deosebită azi. Deosebită prin obișnuința ei, prin unicitatea ei arhaică. Azi s-au născut din nou stelele, azi din nou sunt eu, strajnicul și ucigașul moralității umane la margine de lume, la margine de drum, la margine de Rai, între crengi verzi de olive, între pereții albi proaspăt văruiți, cu ochii pe tine, în inima ta, dragul, scumpul, omul meu. Sunt azi aici, în căldura florilor de vișini din cimitirele îmbrăcate în straie de sărbătoare de Paștele Blajinilor, plângând cuprins cu crucea propriului mormânt. Uită-te în ochii mei, fiu al omului, fratele meu pierdut. Încearcă de vezi în ochii mei uscați spaima luminii zilei mele, recele întunericului nopții mele, piatra muntelui inimii mele. Încearcă, prietenul meu, de înțelege apele golfurilor mele singuratice, răsuflarea sufletului meu greu, plin de fumurile eternităților din limbile arhaice. Cuprinde-mă, omule, cu naivitatea ta atotînghițitoare, atotdoritoare, atotîncrezătoare. Am fost ca tine. Am fost ca mine.

Deci, aude-mă, ultim prieten, iar dacă nu mă vei auzi, voi încerca să plâng, voi încerca să strig, voi încerca să mai fiu o dată, o singură dată. Ceea ce îți scriu, ceea ce îți cer, ceea ce îți vreau e beția vieții adevărate, dragostea pură, adevărul ascuțit și plin de răutate. Vreau să fii dincolo de ceea ce ești, vreau să nu fii eu. Pur și simplu ai reușit să uiți de asta, pur și simplu ai prea puțin timp. Nu uita, ăsta e avantajul tău. Nu dori și nu visa din nou aurul dulce al pereților lipicioși și dulci ai odăii animalice. Lasă să treacă din nou prin tine energiile hiperboreice ale inimilor pline de curaj, minților curate ca pâraiele montane, sângelui bogat ca țărânele mănoase ale câmpiilor.

E ultima și poate prima ta încercare, dragule, scumpule, omule. E ceea ce trebuie să treci ca în tălpi goale pe sticlă spartă. E ceea ce trebuie să faci într-un sfârșit! Fie-ți frică, teme-te, tremură, imploră de la propriul eu amânarea acestei încercări și totuși mergi înainte. Lasă hainele tale grele, lasă sistemele tale algoritmice, lasă trecerea științifică, îndoielile argumentate. Încrede-te în neștiut și pășește în gol de pe malul stâncii vicioase a cotidianului.

Pornește-ți numărătoarea inversă, omule, lasă veșniciile să intre în tine.

Ți-am spus greutățile mele, omule, iar acum întoarceți privirea de la goliciunea mea. Și asta e confesia mea.

Published in: on 23/02/2013 at 10:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Frate-lup

Salut, frații mei. Bună, surorile mele. Privet, oamenii mei.

Cu toate că toamna se încolăște tot mai mult de gâtul meu oțelos, simt o nevoie acută de voi, fraților. Pentru că singurătatea e vie atunci când poți fi cu cineva. Dar ce, ciort voz’mi, vă lămuresc? Mai bine veniți încoace, mai aproape de rugul meu de gustați din bucatele și vinul meu. Lăsați-vă înmuiați de tăriile unchiului Dionysos și darul fratelui Prometeu. Priviți cu atenția vânătorului nordic limbile de foc care au încălzit și au făurit lumea și bucurați-vă de trecere, de trecerea voastră veșnică. Poate noi, soldații, nu prea am avut de unde iubi mătușa ceea cu coasă, dar voi, fii ai lui David, nu aveți altă măsură și comoară decât asta. Trecerea vă este veșnicia, moartea vă este dăinuirea, sfârșitul vă este existența… Sunteți frunze în vânt, nisip cosmic, explozii haotice. Deci, bucurați-vă și cântați. Vreau să cântați ca Pan netrebnicul atunci când și-a prins nimfa sa. Vreau să dansați ca și Crivățul de miazănoapte în mijloc de Făurar. Vreau să mergeți cu mine la mijloc de păduri ca să pompăm nemilos sângele prin venele astea înguste, prea înguste. Venerați-vă sfârșitul, pentru că nimicul e doar începutul.

Și să țineți minte – a nu avea urlet de lup în glas înseamnă a nu avea glas, a nu avea foc viu în casă înseamnă a nu avea casă, a nu avea sfârșit înseamnă a nu avea viață.

Deci vino, frate, vino, soro, lângă rugul meu de strigă cu mine: „Hehehei, focule! Ridică-te până la nori, ridică-te până la ceruri, gâdilă tălpile sfinților bărboși. Hehehei, vântule! Du-te până la capăt de pământ, iar de îl vei găsi – vino înapoi de îmi povestește despre el. Hehehei, frigule! Îngheață-ne pieile noastre surde și trezește căldura din ele.”

Om al plasticului, decojește-te și vino lângă mine și rugul meu. Frate-lup, te mai aștept să vii.

Published in: on 21/11/2012 at 4:43 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

Anacronic

E iarnă. E iarnă, draga mea lume. E iarnă în rădăcini, e iarnă în scoarțe, e iarnă în crengi. E iarnă pe lume. E iarnă în tine, e iarnă în mine. E iarnă în noi. E iarnă în inimi de păduri. E iarnă în lupi flămânzi și focul din sobă. E iarnă în văzduh și în vânturi. E iarnă pe lume. E iarnă.

Suntem în zodia iernii, zodia tăcerilor, nopților lungi și curățeniei geroase.

hiperboreic visele se scurg
pe tâmpla umedă a mutului amurg…

Published in: on 19/10/2012 at 12:16 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

 Înainte de toate

Înainte de toate iubește. Iubește, draga mea Lume. O fi timp destul pentru toate câte sunt pe pământul acesta, dar pentru a iubi totdeauna timp o să fie puțin. Chiar și veacurile nenumărate ale unui soldat uitat de soartă nu sunt îndeajuns. Grăbește-te, Lume. Grăbește-te să iubești, e posibil să nu reușești.

***

muzica va muri în mine
atunci când pașii tăi se vor pierde
în bețiile nopților jilave de toamnă

culorile se vor stinge pe retina-mi
atunci când suflarea ta se va răci
în neliniștile surde ale ploilor albastre

căldura îmi va părăsi degetele
atunci când parfumul tău se va stinge
în tremurul mut al tăcerilor amare

Published in: on 28/03/2012 at 2:23 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , ,

Singur

Fugiți, robi ai lumii. Fugiți, chinuiților și osândiților. Fugiți, voi, trecătorilor. Fugiți.

Fugiți de aici. Fugiți dincolo, aici nu mai e loc pentru voi. Aici deja s-au stins luminile și s-au terminat cântecele. E noapte aici. E liniște. E locul unde ard doar ruguri invizibile. Au rămas doar rugurile copiilor tăcuți și bătrânilor cu ochii sterpi. Fugiți, mergeți mai departe, ridicați-vă și căutați, mirosiți, intuiți. Nu mai e loc pentru nimeni care știe ce vrea. Cei mai puternici deja au fugit. Numărătoarea inversă deja a început.

Să rămână cei ce nu mai pot merge, cei care au pierdut picioarele sufletului. Să rămână cei desculți. Să rămână cei goi. Să rămână doar ochii spălați de tristețile stelare. Să rămână doar oftările unor muzici sferice. Să rămân doar eu.

Singur.

 

 

 

Published in: on 17/03/2012 at 4:05 am  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , , ,